Fier incins

"Căldura este variaţia de energie într-un sistem care rezultă din diferenţa dintre temperatura sa şi cea a vecinătăţilor" Donald Haynie

Si se inregistreaza diferente mari intre mine si mediul inconjurator, de cateva zile. Aerul, pamantul, metroul si telefonul mobil, toate prezinta temperaturi ridicate. Este doar una din zilele in care vreau sa ma duc la sala, dar astazi chiar nu am starea necesara sa petrec o ora intre oameni transpirati si fiare rigide. S-au scurs cateva ore, deja parca soarele isi pierde din puteri dar prietena sa cea mai buna, caldura, isi face in continuare de cap. Este ora 19:00, peste cateva ore trebuie sa lovesc clubul asa ca ar fi cazul sa ies acum.

Pe drum desigur ca ma gandesc daca nu cumva ar fi fost mai bine sa aman pentru ora 20:00, mai ales ca vizam un antrenament in aer liber. Ma folosesc de spartura din gardul curtii scolii si patrund precum un infractor cu intentii rele. Desigur, acestea vizau cateva calorii si ceva fibre musculare. Sa zicem ca daca sistemul meu muscular ar fi fost pentru o ora Jessica Biel, as fi dat tot ce am mai bun din mine.

Oh, I'm gonna hit you so hard..

Controlul realitatii. De obicei pe aici se mai perinda ceva lume, nu multa, suficienta cat sa nu te simti singur. Astazi sunt singur. Aerul este sufocant, deja aproape ca simt transpiratia cum musca din maieu, si nici macar nu am inceput antrenamentul. Caldura pare sa vina de undeva de sus, ca apoi sa fie respinsa de sol inapoi iar eu sunt captiv in conflictul asta care probabil pentru natura pare amuzant, dar pentru noi pare teribil de greu de suportat.

Desi sunt transpirat deja fara sa misc un deget, desigur ca nu neglijez incalzirea. Ironic nu ?

Nu am o ordine anume pentru exercitii, imi place sa supun organismul unui haos pentru ca mentinut intr-o anumita ordine tinde sa nu mai reactioneze la fel de bine, asadar incerc pe cat posibil sa imi "sochez" corpul in moduri diferite, ca sa evit rutina. Atat cea resimtita de organism, cat si cea psihologica. Urmeaza asadar vreo 40 de minute de alergari, flotari, tractiuni, genoflexiuni, fandari si tot felul de exercitii improvizate, intr-o ordine din care multa lume nu ar intelege nimic.

Am fost un baiat rau..

Ma sprijin de copaci, garduri, bare ruginite si chestia asta din cauciuc de pe jos ce ajuta alergatorii sa sprinteze protejandu-mi incheieturile picioarelor de contactul dur cu cimentul, problema pe care alergatorii parcurilor noastre o ignora. Curg apele de pe mine ca dupa o bataie cu pungi pline cu apa in pauza orelor de clasa din adolescenta. Din cand in cand cate un trecator isi arunca privirea catre mine prin gardul ce ma separa parca de alta lume.

Timpul a trecut destul de repede. Intre timp mai vin doi tipi de o varsta aproape cu mine, aduc cu ei o masina de curse teleghidata si incep sa o alerge de-a lungul pistei de alergare. Micul monstru urla nervos, se misca rapid si ia viraje ce aproape ca il rastoarna trecand aproape de picioarele mele de cateva ori. Spectacolul il atrage si pe paznicul scolii care pana acum ma privea pufaind dintr-o tigare. Interesant hobby, mi-aduc aminte ca anul trecut mi-am cumparat o macheta a unui tanc german si in cele din urma micul vehicul legendar incepuse sa prinda forma, dar din lipsa de timp si dispozitie pentru lucrarea respectiva, am abandonat-o intr-un raft.

Este timpul sa o intind de aici. Realizez ca nu faceam mare combinatie daca veneam acum cand trebuie sa plec. O sa fac un dus rece si o sa-mi pun un tricou si blugi pe mine.

Sunt tanar si sanatos.
Sunt puternic cat sa pot face fata tuturor problemelor care se izbesc de mine.
Sunt optimist si ziua si noaptea.
Sunt in viata si asta este tot ce conteaza.
Sunt iubit de suficient de putini oameni cat sa gasesc mereu curajul de a continua.

Nimic, doar saci

Din natura in natura

Repeta repede dupa mine: "Șase sași în șase saci"...

Este o zi placuta, din acelea cand nici caldura si nici frigul nu par sa te deranjeze, de parca au ales sa te ignore si isi vad in continuare de regiunile lor. Dupa ploaia ce ne-a scuturat putin in noaptea trecuta, nori razleti se mai joaca inca pe cer precum niste copii ramasi in urma furtuni, ce se zbenguie acum in goana dupa marele nor ce de acum este undeva departe in orizonturi. Poti simti umiditatea in aer si rezonanta usor innabusita dintre pamantul cald si aerul rece. Imi place senzatia de frig dupa caldura, dar nu ma impac prea bine cu cea de caldura urmata de frig.

Cainele se agita jucaus pe langa mine, cere atentie si imi dau seama usor ca vrea sa il duc in locul din spatele curtii unde se simte cel mai bine, si sa ii arunc cat pot de departe betele pe care mi le aduce alergand ca apoi sa mi le arunce la picioare pentru o noua runda. In modulul din apropiere sunt vreo 80 de saci de compost uzat, de care trebuie sa scap cat mai repede posibil pentru ca in general sunt un om caruia i se aseaza pe cap anumite treburi neterminate si pana nu le da gata, acestea il pistoneaza in cap sacaitor. Este timpul sa ma apuc de treaba.

Ok, sunt si exceptii ... multe

De la modul pana la gardul in spatele caruia trebuiesc depusi sacii, sunt aproximativ 30 metri, iar de acolo o duba trebuie sa ii incarce pentru a fi dusi mai departe la groapa de gunoi. Imi aduc aminte o vorba din batrani ce spune ca daca vrei sa faci ceva mai bine faci cu mana ta, si ma apuc de treaba. Din incaperea aceia mare arunc rand pe rand sacii undeva in apropierea usii ce duce catre gardul cu pricina.

Incet si sigur o structura ce aduce cu o piramida anemica se formeaza din sacii aceia de plastic. Cantitativ as spune ca au undeva la 15 kilograme fiecare. Asezati pe mai multe randuri, cuprinzand doua etaje mici, isi asteapta cuminti randul. Ii salt cu miscari rapide si ii arunc pe umar, exact ca un salahor din constructii incercand sa-mi aduc aminte tehnica din trecutul meu muncitoresc.

Din cand in cand cainele ma priveste cuminte din pragul incaperii de parca aproba faptul ca sunt ocupat si ma verifica din cand in cand timp in care ii mai arunc cate un bat ca sa nu se plictiseasca. Ma uit multumit la gramada de saci ce s-a format, ma uit la cer si observ ca este in continuare innorat iar soarele aproape a disparut de pe cer. Asta mi-ar lipsi acum, o ploaie.

Incep sa apuc cate doi saci si pasesc hotarat catre gard. Are aproximativ doi metri si este inconjurat de pomi fructiferi. Las sacii din mana, apuc doar unul si il arunc cu putere peste gard. Se loveste de pamant intr-un "buf" sec. Urmeaza celalalt. Ma intorc inapoi la gramada si apuc urmatorii doi saci. Si tot asa. Curand simt o batatura la picior si imi dau seama ca cizmele de ferma, din cauciuc brut, nu sunt deloc prietenoase unei piei de orasean. Ma gandesc cateva secunde si le dau jos din picioare. Raman descult.

Reiau fluxul. Saci, gard, aruncare, inapoi si tot asa. Curand iarba ce traverseaza drumul meu incepe sa cedeze si lasa loc unei poteci murdare, datorita noroiului ce se agata lipicios de picioarele mele. Curand murdaria se urca pe mine si ma pateaza precum un virus ce ataca organismul gazda. Pantalonii sunt murdari, tricoul la fel, iar antebratele si palmele sunt acoperite de noroi uscat. Pamantul ud imi iese printre degetele de la picioare, dar este atat de cald si de placut lucrul asta in aer liber incat nu ma deranjeaza catusi de putin.

La un moment dat soarele ma surprinde placut facandu-si carare printre nori. O surpriza placuta intradevar. Pastrez acelasi ritm si as putea spune ca chiar sunt motivat sa duc treaba pana la capat, acum ca soarele s-a gandit sa imi tina companie. Treptat gramada de saci din curte dispare, formand o alta noua dincolo de gard. Arunc cate un sac nervos si chiar imi place sa scot un sunet usor cand fortez sa arunc dincolo de gard, un fel de "hei-rup" habarnist.

O alta piramida. Mult mai mare, reusita si celebra.

Ma simt ca dupa un atrenament la sala, pompat si respirand puternic. Hainele arata de parca m-am tavalit in noroi luptand pentru viata mea, dar sentimentul de treaba terminata ma alimenteaza placut precum un pahar cu apa racoritoare dupa un drum lung pe jos. Nu stiu cat a durat, dar a fost o dupa-amiaza placuta. Uneori simt nevoia sa fac miscare in aer liber si atunci profit de orice trebusoara se iveste in cale, sau daca sunt in mediul urban, parasesc sala si ma indrept catre un parc sau catre curtea scolii sportive din zona mea, unde incerc sa scap de senzatia de hamster inchis atat la birou cat si acasa.

Exercitiile sau munca usoara in natura stimuleaza organismele plapande, oxigeneaza creierul si intr-o masura oarecare chiar relaxeaza. Desigur, munca in echipa extinde relatiile dintre oameni cand fundalurile sunt pozitive si chiar functioneaza precum o sudura intre doua materiale cu o compozitie preponderent asemanatoare. Ziua s-a scurs usor, precum noroiul de pe pielea mea sub actiunea apei turnata dintr-o cana mare.

Mai incercam odata ? "Șase sași în șase saci"...

Iunie unu

Vin din generatia celor crescuti cu cheia la gat, tot timpul in natura iar atunci cand usile casei imi erau ferecate ca urmare a vreunei boacane generatoare de pedeapsa, cu gandul tot la ea. Aveam cateva luni pe an genunchii jupuiti pentru ca alergand mai tot timpul, se intampla sa mai iau si contacte dure cu pamantul sau cimentul ce parca se razbuna pe noi ca nu prea ii dadeam pace.

Pe cat de cuprins de liniste eram in casa, pe atat izbucneam intr-o nebunie placuta si inocenta cand ieseam afara, iar una dintre primele intrebari adresate parintilor care incepuse sa imi genereze emotie in fragedul trup era:

Pot sa ies afara ?

Vacantele ma paraseau in curtea de la tara a bunicilor, inconjurat de natura in cea mai cu putinta amploare a ei, unde zilele nu erau niciodata suficient de lungi pe cat mi-as fi dorit. Mancam cu pofta in fuga micul dejun ce in general era format din lapte proaspat de vaca, branza, oua si paine proaspata din plita brutarilor si mai reveneam la masa seara, tot pe fuga, cand diferitele fructe mancate direct din pomi nu mai reuseau sa potoleasca foamea unui corp parca mereu in crestere.

Inghiteam rapid si cu pofta de parca veneam dupa cateva zile de exil fara apa si mancare, ca apoi sa arunc un "sarutmana pentru masa" in timp ce deja paraseam in fuga curtea. Aveam cateva minute de desene animate Sambata dimineata si uneori ma rugam de televizorul alb-negru pe lampi, sa se aprinda mai repede pentru ca ratam secunde importante din micutul spectacol pe care televiziunea comunista il acorda copiilor patriei, si oftam prelung cand acel "Va urma" blestemat aparea pe fundal la baza ecranului.

Cativa ani mai tarziu aveam sa primim aproximativ 30 minute la celebra ora 19:30 cand toti copiii de pe ulita satului erau in camera bunicului unde cu gurile cascate admiram aventurile eroilor colorati. Cand minutele se ispaseau, ne trezeam din frumoasa transa ce ne cuprindea pe rand, si o rupeam din nou la joaca.

Rahan, doar pentru cunoscatori

Am invatat sa innot, sa pescuiesc, sa lucrez pamantul, sa scot apa, sa alerg, sa ma bat, sa prind curaj, sa imi dreg zgarieturile si ranile, sa cultiv, sa culeg, sa hranesc si sa respect animalele dar mai ales sa iubesc oamenii si pamantul. Daca nu eram toata ziua in praf, ma gaseai sigur in apa, intr-o fascinatie fata de acest element ce inca ma cuprinde si acum.

Eram un copil salbatic la limita civilizatiei, care in drumul spre orasul ce ma chema toamna la scoala, abia isi abtinea lacrimile. Cu alte cuvinte eram un pui de Mowgli doar ca in loc de un urs si o pantera prietenoasa eu aveam un catel credincios ce ma insotea pe unde putea cu putinta, caci la insistentele mele bunicul a taiat lanturile in care isi tinea cainii stiind ca ma scotea din sarite sa vad animalele tinute captive.

Si mi-am jucat cartea junglei copilariei mele

Aveam mancaruri simple si bucurii puternice, si cand odata la una sau doua saptamani se aducea inghetata in micul magazin din centrul satului fugeam nebuni cu bicicletele si savuram intens micile cornete umplute cu lingura de vanzatoare. Gustam prajituri rar si singurul moment cand mancam tort era de ziua mea, iar cofetaria de langa bloc avea doar cateva feluri de prajituri la care aveam acces doar uneori.

Nu era o restrictie si nici nu se punea problema a fi saracie, erau doar niste vremuri diferite in care oamenii apreciau altfel unele lucruri, in ciuda festinului si a batjocorii ce predomina acum, in care oamenii nu mancau de plictiseala sau aruncau jumatate din mancare plictisiti, optiunile erau mai putine si mult mai apreciate. Ma gandesc uneori cum as fi reactionat eu la varsta acelor ani, asezat in fata unui stand imens de bunatati intr-un hipermarket modern al zilelor noastre. Poate ca totusi copiii sunt prestati sa greseasca, dar cum ramane cu datoria celor ce ar trebui sa le atraga atentia ? Cum sa inveti un om inconjurat de resurse, sa le aprecieze ?

Am avut o copilarie fericita si nu pot sa nu ma intreb daca si generatiile care vin acum, o mai pot intalni vreodata. Acum cand invitatia la fotbal a devenit una virtuala, iar singurul mod de catarare in copaci al majoritatii copiilor a devenit prin ajutorul unui erou virtual intr-un joc pe calculator. Eram rezistenti si puternici, nu cunosteam boli, alergii si nu eram deprimati ca nu avem acces la cine stie ce bunuri materiale care poarta tendinta zilelor noastre. Alergam pana la casa prietenilor mei sa le dau o veste, nu le dadeam telefon sau mesaj pe messenger. Copilaria este unul dintre acele elemente care sunt distruse cand modernul isi face orgolios prezenta, precum un baraj de acumulare ce inneaca distante mari de ecosistem doar pentru a genera energie electrica unor oameni ce dorm cu televizorul deschis.

Si parca cel mai ciudat este ca, eu sunt tanar si ... lucrurile astea nu s-au intamplat foarte demult.

Au inceput oamenii sa isi piarda copilaria ?