Iunie unu

Vin din generatia celor crescuti cu cheia la gat, tot timpul in natura iar atunci cand usile casei imi erau ferecate ca urmare a vreunei boacane generatoare de pedeapsa, cu gandul tot la ea. Aveam cateva luni pe an genunchii jupuiti pentru ca alergand mai tot timpul, se intampla sa mai iau si contacte dure cu pamantul sau cimentul ce parca se razbuna pe noi ca nu prea ii dadeam pace.

Pe cat de cuprins de liniste eram in casa, pe atat izbucneam intr-o nebunie placuta si inocenta cand ieseam afara, iar una dintre primele intrebari adresate parintilor care incepuse sa imi genereze emotie in fragedul trup era:

Pot sa ies afara ?

Vacantele ma paraseau in curtea de la tara a bunicilor, inconjurat de natura in cea mai cu putinta amploare a ei, unde zilele nu erau niciodata suficient de lungi pe cat mi-as fi dorit. Mancam cu pofta in fuga micul dejun ce in general era format din lapte proaspat de vaca, branza, oua si paine proaspata din plita brutarilor si mai reveneam la masa seara, tot pe fuga, cand diferitele fructe mancate direct din pomi nu mai reuseau sa potoleasca foamea unui corp parca mereu in crestere.

Inghiteam rapid si cu pofta de parca veneam dupa cateva zile de exil fara apa si mancare, ca apoi sa arunc un "sarutmana pentru masa" in timp ce deja paraseam in fuga curtea. Aveam cateva minute de desene animate Sambata dimineata si uneori ma rugam de televizorul alb-negru pe lampi, sa se aprinda mai repede pentru ca ratam secunde importante din micutul spectacol pe care televiziunea comunista il acorda copiilor patriei, si oftam prelung cand acel "Va urma" blestemat aparea pe fundal la baza ecranului.

Cativa ani mai tarziu aveam sa primim aproximativ 30 minute la celebra ora 19:30 cand toti copiii de pe ulita satului erau in camera bunicului unde cu gurile cascate admiram aventurile eroilor colorati. Cand minutele se ispaseau, ne trezeam din frumoasa transa ce ne cuprindea pe rand, si o rupeam din nou la joaca.

Rahan, doar pentru cunoscatori

Am invatat sa innot, sa pescuiesc, sa lucrez pamantul, sa scot apa, sa alerg, sa ma bat, sa prind curaj, sa imi dreg zgarieturile si ranile, sa cultiv, sa culeg, sa hranesc si sa respect animalele dar mai ales sa iubesc oamenii si pamantul. Daca nu eram toata ziua in praf, ma gaseai sigur in apa, intr-o fascinatie fata de acest element ce inca ma cuprinde si acum.

Eram un copil salbatic la limita civilizatiei, care in drumul spre orasul ce ma chema toamna la scoala, abia isi abtinea lacrimile. Cu alte cuvinte eram un pui de Mowgli doar ca in loc de un urs si o pantera prietenoasa eu aveam un catel credincios ce ma insotea pe unde putea cu putinta, caci la insistentele mele bunicul a taiat lanturile in care isi tinea cainii stiind ca ma scotea din sarite sa vad animalele tinute captive.

Si mi-am jucat cartea junglei copilariei mele

Aveam mancaruri simple si bucurii puternice, si cand odata la una sau doua saptamani se aducea inghetata in micul magazin din centrul satului fugeam nebuni cu bicicletele si savuram intens micile cornete umplute cu lingura de vanzatoare. Gustam prajituri rar si singurul moment cand mancam tort era de ziua mea, iar cofetaria de langa bloc avea doar cateva feluri de prajituri la care aveam acces doar uneori.

Nu era o restrictie si nici nu se punea problema a fi saracie, erau doar niste vremuri diferite in care oamenii apreciau altfel unele lucruri, in ciuda festinului si a batjocorii ce predomina acum, in care oamenii nu mancau de plictiseala sau aruncau jumatate din mancare plictisiti, optiunile erau mai putine si mult mai apreciate. Ma gandesc uneori cum as fi reactionat eu la varsta acelor ani, asezat in fata unui stand imens de bunatati intr-un hipermarket modern al zilelor noastre. Poate ca totusi copiii sunt prestati sa greseasca, dar cum ramane cu datoria celor ce ar trebui sa le atraga atentia ? Cum sa inveti un om inconjurat de resurse, sa le aprecieze ?

Am avut o copilarie fericita si nu pot sa nu ma intreb daca si generatiile care vin acum, o mai pot intalni vreodata. Acum cand invitatia la fotbal a devenit una virtuala, iar singurul mod de catarare in copaci al majoritatii copiilor a devenit prin ajutorul unui erou virtual intr-un joc pe calculator. Eram rezistenti si puternici, nu cunosteam boli, alergii si nu eram deprimati ca nu avem acces la cine stie ce bunuri materiale care poarta tendinta zilelor noastre. Alergam pana la casa prietenilor mei sa le dau o veste, nu le dadeam telefon sau mesaj pe messenger. Copilaria este unul dintre acele elemente care sunt distruse cand modernul isi face orgolios prezenta, precum un baraj de acumulare ce inneaca distante mari de ecosistem doar pentru a genera energie electrica unor oameni ce dorm cu televizorul deschis.

Si parca cel mai ciudat este ca, eu sunt tanar si ... lucrurile astea nu s-au intamplat foarte demult.

Au inceput oamenii sa isi piarda copilaria ?