Orizonturi

Doar eu si natura tomnatica, doi prieteni buni inca din cele mai vechi timpuri.

Si la orizont parca soarele a refuzat sa apuna, intr-un decor suspendat de intuneric, incapabil a reusii sa il invaluie. Ochii mei scruteaza acest peisaj parca cosmic si vantul imi trece prin par si ma ocoleste cu grija, vrea doar sa fiu constient de prezenta lui si parca abia indrazneste sa ma atinga. Simt prezenta lui, si o respect, imi da curaj, si ca si mine, poate fi lin si placut sau aprig si nervos. Este uimitor cum ma regasesc in fiecare element din natura. Este ceva normal, Dumnezeu m-a asezat in mijlocul ei si noi am pasit pe treptele evolutiei, ce au tasnit exact din nucleul acesteia.

Respir incet si apasat, aerul rece imi hraneste plamanii si acestia reactioneaza la intalnirea cu el precum o elice eoliana, cu ajutorul careia produce energie. Energia mea vine din natura si se consuma tot in ea. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Simplu. Anticii ce s-au chinuit secole intregi sa sculpeteze sensul vietii intr-o stanca gigantica, probabil ca au lucrat degeaba. Este totul atat de simplu si totusi multi nu au ochi sa vada. Totul in jurul meu este rece, caci natura se pregateste sa doarma pentru cateva luni, insa in adancul ei este mai vie ca niciodata. Ca si mine de altfel. Ochii mei poate nu iti spun nimic sau iti transmit indiferentul, dar in spatele lor se ascunde o adevarata simfonie de sentimente, stari si trairi, pe care fiecare om le dirijeaza dupa propriul stil si talent.

Este aproape ora 21:00 si totusi privirea mea s-a adaptat acestui peisaj, in care reusesc destul de usor sa disting forme si umbre. Crengile copacilor incep sa isi scuture usor din vechile haine si zgarie precum niste degete incordate, cerul. Din cand in cand o frunza singuratica aluneca usor purtata de vant la picioarele mele si parca copilul din mine ma indeamna sa incerc a o prinde in ultimul ei drum catre sol.

Este inchisa la culoare si lipsita de viata, si imi spune ca ceva in mediul ei s-a schimbat, un ciclu vechi se incheie si face loc altuia nou. Istoria naturii se scrie din nou si din nou sub ochii nostri orbiti de virtual, metal si chimic. Va indepartati de originile voastre si incercati in zadar sa va cuibariti intr-un loc fals, scump si necrutator. Frunza pleaca din mana mea si se imbratiseaza cu semenii ei din iarba. A trecut doar un minut, si totusi au trecut atatea prin mintea mea. Maine incepe din nou ceva vechi, si toate astea imi vor lipsi pana la urmatoarea intalnire. E timpul pentru o noua serie.

Am fugit pentru o zi de sala aglomerata si m-am refugiat intr-un mediu propice antrenamentului, in natura. Satul de agitatia de acolo, de aceleasi discutii, de indivizi care isi admira corpul la fiecare minut si care fara o oglinda in sala probabil ar fi fost tristi la cote maxime, de nesimtiti ce trag fara tricou pe ei si isi lasa urmele pe toate aparatele pe unde trec, de ... ma opresc din gandul asta, vezi ce urata este civilizatia uneori ? Vezi ce ma face sa scriu ? Este aceiasi ura care uneori ma alimenteaza cand sunt gata sa ma infig in gatul unuia care ma provoaca si totus, sunt atat de linistit aici, incat imi trece repede. De la o stare de vijelie la una lina, precum vantul, cum v-am spus.

Pasi mei se aud incet pe covorul de cauciuc ce formeaza pista de alergare, de parca nu as vrea sa deranjez pe nimeni, las natura sa isi vada in continuare de treaba. Trebuie sa termin circuitul de tractiuni cu flotari la paralele, genoflexiuni si sprinturi. Prin cu putere bara cu mainile asezate intr-o pozitie larg relaxata si imi ridic corpul intr-un ritm usor rapid pana cand ma apropii cu barbia, apoi revin intr-un ritm mai lent si tot asa pana simt ca cedez. Spatele meu striga nervos cand sar de pe bara si da semne ca fibrele ce il alcatuiesc danseaza precum o adunatura de tineri intr-un club puternic intr-o seara de sambata.

Nu exista nici o senzatie pe lume precum cea cand esti pompat usor in timpul antrenamentului. Sunt Hercules dupa ce a terminat una din incercari, sunt un egiptean ce infige ultimul cub de piatra in varful piramidei, sunt un alpinist ce isi infige steagul pe Everest, sunt nascut in Sparta! Dureaza aproximativ o ora, nici nu am nevoie de mai mult si a durat atat pentru ca m-am simtit teribil de bine in natura si parca adierea usoara de toamna a mai dus in departari din grijile mele si din stresul de la birou.

Ma indrept catre noi orizonturi, vino cu mine!