21 Decembrie 1989

Eram un pui de om in vacanta de iarna, la bunici.

Zilnicele nazdravanii, ce tineau cat era ziua de lunga, imi sunt intrerupte de vizita agitata a brutarilor ce lucrau in brutaria comunei, situata exact langa curtea noastra. Era locul unde patrundeam printr-o scandura desfacuta special prin care doar eu si sora mea aveam loc. Cand intram in brutarie, admiram cuptoarele acelea imense gatuit de caldura puternica din sala, batranii brutari cu halate albe muncite, scoteau paine cu ajutorul unor palete lungi din lemn si imi puneau in poala cateva paini ce frigeau atat de tare ca ma ardeau mainile si pe care niciodata nu imi luau banii. Cat de multa paine calda, traditionala, am mancat cu branza proaspata de la vacile bunicilor, nu as putea sa estimez vreodata ... multa, foarte multa.

De data aceasta erau curiosi, parca usor ingrijorati, pentru ca la Bucuresti si in tara "se intampla ceva". Au intrat toti in camera din casa unde aveam televizorul. Era un model alb-negru cu lampi, ce odata introdus in priza trebuia sa astepti cateva minute pana cand incalzit incepea sa redea imaginile. La televizor lumea era in strada, scandau. Nu prea intelegeam mare lucru, eu eram bucuros ca avem oaspeti si ma strecuram vesel printre ei. In noaptea respectiva au venit sa se refugieze acolo aproape toate rudele din Bucuresti, speriate de zgomotele armelor unchi, matusi, verisori. In noptile acelea unii traiau cosmaruri, eu, in copilaria mea, eram fericit, pentru ca vedeam pentru prima data toata familia la un loc, uniti si increzatori. Mimam imaginile de la televizor facand schimb cu varul meu, de hot si politist in confruntare pe muntii imensi de carbuni din curtea brutariei, unul din locurile mele de joaca unde domneam precum un rege, in inocenta acelei varste prea crude.

Eram prea mic sa realizez spaima trasa de maicamea la celebrul miting ce a reprezentat scanteia revolutiei bucurestene, fiind participanta ca multi altii in calitate de muncitor ce aducea omagii "conducatorului iubit". Prea mic sa constientizez ca tatal meu pe atunci membru al militiei, avea sa fie chemat la datorie, sa treaca prin intamplari tragice, chiar arestat la un moment dat drept "terorist" si in cele din urma sa se intoarca acasa cu arma pe umar, obosit, speriat si cu barba marunta. Prea mic sa realizez ca unele familii se imputinau, eu, eram fericit ca in serile alea, familia mea crescuse.

A fost poate printre ultimele momente cand ne-am adunat cu totii. De atunci, doar la evenimentele placute sau grele prin care trece orice familie, ne-am mai vazut la un loc, cu totii.

Asa mi-am trait eu revolutia. Daca aveam si eu atunci o varsta mai mare, negresit as fi participat si eu.

Eroii nu mor niciodata.

Salutari prietenilor mei de la Noii Golani si Romanism.