Eu, muntele

Am simtit nevoia sa imi iau liber Vineri, aveam pofta de un weekend prelungit, dupa bombardamentul cibernetic la care mi-am supus psihicul in saptamana respectiva.

Nu se compara nimic cu o cura de natura curata, oxigenarea creierului in stare pura.

Stiam ca vreau munte, dar nu stiam pe ce traseu sa o (mai) iau. Intamplarea face sa imi impachetez rapid micul bagaj caracteristic, sa adorm lasand in departare gandurile de peste zi si sa pun piciorulul in trenul catre Busteni. Vagoanele lungi si relativ goale ma fac sa ma intreb de ce am primit un loc tocmai la vagonul lipit de locomotiva, simteam ca mai bine primeam un loc langa mecanicul conducator. Probabil vanzatoarea m-a vazut echipat de drum si, drum mi-a dat cand am parcurs cateva minute pana la capatul trenului. Nici in acest moment nu stiam ce traseu sa aleg. Ma gandeam sa trag la sorti, avand in vedere ca porneam doar eu si umbra mea. O tipa aproape de varsta mea, aproximativ jumatate din inaltimea mea, energica si sociabila intra in compartiment si ca un gentleman ce sunt ma ofer sa ii asez geamantanul urias pe gratarul de deasupra noastra. Asta a fost inceputul, unei prietenii frumoase. Drumul curge rapid, atingem tot felul de domenii si ne impartasim parerile personale precum niste prieteni ce ne stim de o viata. "Da-mi ID-ul tau de mess' ... de fapt mai bine, da-mi si telefonul tau" imi spune pe un ton usor stangaci. Ma conformez cererii si ne luam ramas bun in timp ce eu cobor in gara Busteni.

Observ un grup mic echipati pentru traseu. Ii intreb unde merg si imi spun ca se indreapta catre Varful Omu prin Varful Bucsoiu. Un traseu clasic, frumos, care l-am strabatut de mai multe ori. Le cer permisiunea sa gravitez in jurul lor intrucat sunt singur si ... nu se stie niciodata. Imi place sa urc singur, este o provocare fizica si mai ales psihica ce ma caleste in mod placut. In drum catre Gura Diham camarazii mei de drum se scuza, dar trebuie sa ramana in urma intrucat ritmul lor este mult mai lent decat al meu. Ma gandesc ca fiind inaintea lor oricum o sa-i pot observa atunci cand voi lua altitudine. Las in urma drumul presarat de caravane si avansez de-a lungul izvorului sugrumat de grataragii.

Opresc langa micuta cruce din spatele cabanei Gura Diham. Un nene plinutz se aseaza in dreptul meu, gafaind, transpirand si injurand cei aproape 10 metri de urcare ce i-a parcurs. Il privesc tacut in timp ce imi strang mai bine sireturile bocancilor, pentru mai multa siguranta la glezne. Din urma vine sotia lui, se uita amandoi catre crestele Caraimanului si Releul Costila. "Vai ce frumos, acolo sigur nu ajunge nimeni, si pata aia ... o fi zapada ? Nu cred" "Da, se poate ajunge acolo, chiar ma indrept intra-colo, si da, este zapada" le comunic amical. Se uita uimiti la mine si incepem o scurta discutie despre scopul vizitei mele in creierii muntilor, singur, despre zonele de acolo de sus, crucea de pe Caraiman, etc. Imi iau ramas bun de la ei si pornesc pe drumul cunoscut de cei mai multi drept "Panta Prostului".

In drumul catre Poiana Izvoarelor mi se alatura un pensionar simpatic, in cateva zile face 70 de ani, si urca aproape in acelasi ritm cu mine. Aflu ca suntem colegi de sector 4 si discutiile cu el transforma distanta drumului, parca in cateva minute. Imi spune ca face zilnic acest traseu, si ca pentru el este "sanatate pe paine". Ne luam ramas bun si imi ureaza parinteste sa am grija singur pe creste.

"Nu sunt singur, gasesc eu pe cineva pana acolo ... si mai este si Dumnezeu."

Caldura creste in intensitate, soarele se strecoara printre ramurile brazilor precum un bec puternic. Urc intr-un ritm usor, sunt atent la respiratie. Din cand in cand mai sorb o gura de apa, incerc sa evit senzatia de sete. Rup putina tamaie dintr-un brad si trag puternic pe nas aroma acesteia. Nu stiu de ce, dar mi-a placut mereu mirosul asta. Gasesc un bat si il adaptez repede sprijinindu-ma usor in el pe masura ce urc in padurea bogata. Poteca urmeaza niste zig-zag-uri verzi, ocolind respectuos muntele in timp ce castiga usor in inaltime, treptat, intr-un ritm pe care aproape ca nu il simti. Ma strecor prin iarba inalta si grasa si ajung la punctul numit, La Prepeleac. Acolo gasesc un cort si pe cineva care ma informeaza ca un concurs este in desfasurare, din pacate nu am stiut si uite-ma ca sunt pe o parte din traseul unui concurs.

Avansez printre pietre, jnepeni si iarba. Gaze grase danseaza lent in jurul meu, dorind parca sa imi tina de urat. Desi ma cerceteaza insistent, nici una nu indrazneste sa ma ciupeasca. Poteca seamana putin cu un transeu mic, din cauza scurgerilor de apa si a trecatorilor ce au lasat urme adanci in hainele muntelui. Din cauza precipitatiilor din ultima perioada, fiind proaspat iesiti din codul galben, pe aici s-a dezvoltat o usoara savana. Imi aduc aminte cand am urcat in toamna pe aici, ca lucrurile stateau altfel. Inaintez printre jnepeni, uneori ma strecor pe sub ei si in cateva portiuni ma aleg cu zgarieturi pe maini si picioare. Ajung in cele din urma in zona stancilor, ce troneaza proeminent precum niste gardieni carora trebuie sa le cer permisiunea pentru a putea avansa. In departare cerul senin imi indica peisaje superbe, jos, Busteniul este atat de mic incat pare de jucarie.

Ajung la punctul de intrare in creasta, marcat de un stalp, ce vazut din valea de jos parea un mic ac. Noi strajeri gigantici de piatra mi se afiseaza in fata. Poteca pare un fir de par alb ce se strecoara printre ei. Avansez usor, vremea este cat se poate de placuta. Un nor alb imi da usor tarcoale si invaluieste din cand in cand masivul din jurul meu. Undeva jos in vale se observa minuscula, cabana Malaiesti. Poposesc din cand in cand pe marginile prapastiilor din jurul meu, admirand culoarea verde ce se scurge in ton cu piatra alba si curata ce se pierde undeva departe jos, in padurea prin care am pornit. Imi dau seama ca nu am mancat nimic de la micul dejun luat acasa la plecare. Asa sunt eu, nu plec nicaieri fara sa mananc si nu sar niciodata peste micul dejun, cea mai importanta masa a zilei.

Aud un sunet ciudat, ca un fel de stranut prelungit. Ma uit in directia de unde vine sunetul, este o culme inclinata, bogata in iarba. O capra salbatica se uita atent la mine, langa ea mai apar inca doua si ma studiaza atent. Aleg sa ma ignore vazand ca nu am intentia de a ma deplasa catre ele si nici sa ma manifest ca un turist imbecil de oras ce pozeaza ursii. Ma asez pe marginea unui pietroi si imi las picioarele sa atarne catre haul deschis sub mine. Scot din rucsac un baton proteic, o banana si un soi de grau expandat cu ciocolata. Mancare usor de transportat, destul de consistenta si cel mai important, usoara in bagaj si stomac. Nu as putea manca in momentele alea, carne sau mai stiu eu ce sandwichuri. Corpul ar fi prea obosit sa mai digere si la ele si as ajunge probabil sleit la cabana.

O musca grasa imi da tarcoale. Zboara greoi si ma cerceteaza atent, se tina dupa mine de cateva minute bune. Ma uit catre stancile din jurul meu, pasarele mici zboara in jurul meu probabil atrase de ospat. Le arunc cateva firimituri si in curand sunt din ce in ce mai multe. Trec rapid pe langa mine parca vroind sa isi faca cunoscuta prezenta si intentiile. Imi reiau drumul. Un val masiv de nori albi prin care aproape ma pierd ma inconjoara. Sunt singur si este o liniste de parca o poti taia cu un cutit. Din cand in cand o pasare mai trece pe langa mine, parca sa imi tina de urat. Norul se ascunde pentru cateva momente si imi dezvaluie Bucsoiul Mare. Singur acolo, vazand mastodontul din piatra la baza caruia eram, aproape ca mi se furnica pielea pe mine. Sunt puternic, curajos si am sa fac asta. Inaintez constant si in cele din urma ating stalpul ce marcheaza varful. Aici in urma cu ceva timp faceam poze, acum ma rezum la cateva poze si un filmulet cu telefonul mobil. Imi reiau drumul destul de grabit, stau destul de bine cu "motoarele" si avansez in cateva portiuni de coborare a crestei. Norul alb vine si pleaca intr-un ritm lent.

Undeva in stanga observ statia meteo din vecinatatea cabanei Varful Omu. Loc de popas in atat de multe drumetii. In stanga o vale imensa (Valea Morarului) daca nu ma insel, troneaza impunatoare. Nici tipenie de om. Urmeaza o noua portiune de urcat pentru a atinge nivelul cabanei. Pasesc usor printre pietre mari si ma apropii de cabana. Cateva corturi, cateva persoane langa ele, ma privesc cu un usor "tu de unde ai mai aparut singur ?" pe chipuri.

Intru in cabana si dau binete femeilor de la bucatarie, ma cazez la prici si cer o portie de friptura cu garnitura de cartofi. O masa calda dupa orele de urcare este o rasplata pentru organismul meu care isi cere rezervele incarcate. Dupa ce mananc imi las rucsacul langa pat, schimb tricoul si il pun la uscat langa soba fierbinte si ies la o mica plimbare. Ma plimb in jurul cabanei insistand pe zonele marcate de trasee. Valea Cerbului, drumul catre Cabana Babele, Valea Gaura, Hornurile Malaiesti, si desigur Bucsoiu. Imi imaginam un punct mic si negru, adica eu, cel mai inalt punct din creasta, cum se indreapta incet catre cabana. Se lasa intunericul si eu nu ma satur de tolanit si admirat peisajul. Ma tot plimb si schimb pozitiile ca un fotograf pretentios. Mai port cateva discutii cu cei cativa turisti aflati in cabana in seara respectiva, mai bag o portie de mancare si ma retrag la somn. Dintre toate paturile de acolo, in apropierea mea poposeste un sforaitor de cursa lunga. Adorm cu greu scuturat de colegul ce produce adevarate vibratii in cabana. Imi vine sa ma dau jos din pat si sa ii bag sosetele mele in nas, sau mie in urechi sa nu il mai aud. Dupa o noapte in mai multe reprize ma trezesc. Nu ma grabeste nimic dar parca totusi calatorului ii sta totusi bine cu drumul.

Urmeaza in curand continuarea si cateva poze.

Nazism ... sau nu

Un articol, o stire, mai multe reactii.

Pentru varianta integrala puteti sa va documentati aici:

Sursa ziare.com

Nu ma deranjeaza deloc gestul Domnului Mazare, sunt sigur ca nu a avut intentia sa starneasca astfel de controverse. Acestea din urma vin de la cei care, in opinia mea au profitat cel mai bine de tristele evenimente din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Citez din articol: "Haaretz mentioneaza ca portul de uniforme naziste este interzis in Romania, care "a negat participarea la Holocaust pana in 2004, cand a recunoscut descoperirile unei comisii internationale, care a demonstrat ca autoritatile romane au omorat peste 380.000 de evrei din teritoriile de sub controlul sau".

Sunt pasionat de istoria militara, am citit pe cat am avut posibilitatea si nu sunt chiar un naiv in domeniu dar cred ca putinele mele cunostinte imi ofera suportul de a crede ca totusi cifra respectiva este FOARTE exagerata, contextul este total aiurea, se refera la teritorii controlate de Romania, despre ce teritorii este vorba ? cand vreodata in istoria noastra am controlat noi alte teritorii in afara de cele ale propriilor granite ?

Voi va puteti imagina ce inseamna ... 380.000 de oameni ? Ucisi ? De catre romanii ? Adica presupusi soldati romani ar ucide echivalentul in indivizi ... al unui judet ? Judetul Alba avea la ultimul recensamant 382.000 de locuitori. Sa mai continui ?

Inclin sa cred ca acest masacru pe teritoriul Romaniei clar iese din discutie, sunt sigur ca s-ar fi discutat enorm pe partea asta si nu am fi scapat noi "cu basma curata" din povestea asta. Mai ramane desigur o ipoteza gen, armata Romana cumva in afara granitelor ? Ok deci singura data cand noi am fi putut teoretic masacra evrei ar fi fost in alianta cu Germania, adica in prima parte a razboiul, cand impreuna cu armata Germana am eliberat Basarabia si am avansat in Rusia catre Odessa, Cotul Donului, etc. Armata romana din cate stiu era sub comanda celei germane, sau in cel mai bun caz, probabil un paznic in livada lor.

Imi rezerv dreptul de a nu crede o iota din ipotezele "comisiei speciale" si as vrea desigur sa vad o confruntare intre concluziile acestui raport si o comisie romana formata din istorici, cercetatori, etc in masura sa judece concluziile acestui raport, dubios in opinia mea.

Nu mi-a placut niciodata modul in care unele comunitati se folosesc de asa zisele "discrimanari" pentru a atrage foloase. Nu sunt rasist, xenofob, nazist sau mai stiu eu ce.

Dar ma intreb, oare cum ar fi reactionat presa internationala daca primarul Mazare ar fi aparut imbracat in uniforma:

- aviatorului american care a aruncat bomba atomica pe Hiroshima sau Nagasaki, transformand in pulbere orasele impreuna cu sute de mii de oameni
- a unui soldat rus, care intrat pe teritoriul Romaniei si nu numai, s-ar rezuma la violuri si jafuri, come alcoolice sau dupa cum a fost si cazul, intoxicati mortal cu formol intr-un laborator al unei scoli din Bistrita, de pe urma carora s-au ales cu un monument pentru "jertfa lor" ?

Mai vreti ?

Cum ramane cu pierderile in soldati romani, printre cele mai mari din ambele conflicte mondiale ? Lasa-ma sa ghicesc, nu mai conteaza. Nu asta ne caracterizeaza nu ?

Concluzia, istoria este scrisa de invingatori sub presiunea victimelor, care va asigur ca in urma fericitelor incidente, au fost indestulate cat pentru inca cateva astfel de conflicte nefericite.

Trist.

Pe malul reflectiilor

Si totusi cerul parca nu mai este capabil sa poarte o culoare mai placuta, decat cea a ochilor ei ...

Inaintez singur prin multime, precum un individ ce a uitat ceva extrem de important in locul de unde acum, toti acesti oameni pleaca grabiti. Ploaia ii respinge, ploaia ma atrage. Ma strecor calm printre ei, sunt concentrat si nu vad decat inainte. Sunt printre singurii care inainteaza. Barbati, femei, copii si animale de companie.

Am ramas singur si vreau sa raman asa. Cobor panta usor inclinata intr-un usor joc de picioare ce ma duce cu gandul la coborarile de pe munte. Aproape ca urmez clasicele zigzag-uri dar cand distractia pare sa inceapa pentru mine, panta sa sfarseste brusc, parca cerandu-si scuze, in drumul de pe marginea lacului. Este frumos si liniste.

Caut un loc un potrivit sa ma asez. Picura incet cu strobi slabi ce par sa vina de sus incercand sa nu deranjeze pe nimeni. Gasesc si un loc potrivit si ma asez usor in dreapta unui pom. O usoara febra musculara imi strabate pulpele, o amintire de la antrenamentul de ieri pentru picioare. Neglijand uneori aceasta grupa, dedic de ceva timp genoflexiuni serioase ... si fiind deficitar aici, am de mancat multe serii de acum incolo.

Soarele se retrage usor, si parca imi imita statul. Eu pe iarba, si el pe varfurile copacilor din micul orizont intins in partea mea stanga. Ma retrag usor langa prietenul meu copacul, astfel incat razele lui sa nu imi mai atace asa mult privirea. La ultima intalnire cu el, in Parang, nasul meu s-a decojit putin, intr-o nuanta rosie, aducand pentru cateva zile catre un clasic nas de pensionar.

Nu stiu daca sunt trist, fericit sau pur si simplu indiferent. Ma simt de parca am pierdut ceva cand m-am lovit de un zid in fuga mea la viteza maxima. Sunt confuz, nu stiu daca parerea de rau poate fi egala cu tristetea, dar daca apele lacului din fata mea, apartin lui, cele din sufletul meu, nu sunt ale mele ... nu sunt in apele mele.

Cu exact o saptamana in urma, pe aici, situatia era cu totul altfel, un extraordinar de bine. Saptamana ce a fost am simtit ca traiesc din nou, mai mult ca niciodata. Viata ne loveste uneori in multe feluri, insa cele mai dure sunt loviturile interioare. Ma voi reface, imi voi scutura armura prafuita si o voi pune la loc pe mine, continuandu-mi drumul pe care sunt destinat sa merg. Ce va fi va fi, indiferent daca s-ar implini ce mi-as dori eu sau nu.

Peisajul ma relaxeaza, ma rezem cu spatele de pom si arunc priviri lente si constante in diferite directii. La cuplurile rare ce pasesc pe alee, la cainele care innoata dupa batul aruncat in apa, la cer si la norii de pe el. In dreapta mea un arc colorat strabate vazduhul, un curcubeu frumos pe care il pozez in minte. O rata trece tantos prin apa scotocind din loc in loc cu ciocul ei hazliu. Ma priveste smechereste si parca imi arata ce poate ea si eu nu. Pestisori mici danseaza prin apa in perechi si din cand in cand sar la cativa centimetrii deasupra apei pentru o fractiune de secunda. Probabil ca la fel cum noi ne jucam in mediul lor, si ei se joaca in mediul nostru. Si noi si ei practicam incursiuni.

Ploaia care ma urmareste de la un timp prinde un usor curaj, insa copacul meu pare ca ma imbratiseaza de sus, caci nici macar un strop de apa nu ajunga la mine. Pun mana pe telefon si vreau sa sun. Nu, mai bine nu ... sau poate ca da. Il bag rapid la loc in buzunar si imi reiau meditatia. Este atat de liniste. Ma asigur ca si curcubeul este acolo, si inca ni se prezinta. Da, pictorul lui a decis sa ne lase sa ne mai bucuram putin de el.

Timpul trece, nici nu stiu cat am stat acolo, poate cateva minute, poate cateva ore. Ma simt bine, ma duce putin cu gandul la popasurile care le fac in traseele montane, acel moment de respiro cand mai dai plamanilor o doza de oxigen si sufletului tau imagini ce ii regenereaza energiile interioare. Sunt departe, nu sunt acolo unde corpul meu sta asezat rezemat de pom. Sunt singur, cred ca sunt singurul care este singur in parcul acela. De trei ori, singur. De un infinit de ori.

Zambesc cu gandul la ce a fost si ma ridic in picioare, ploua. A fost frumos, si atunci aici ... si acum aici. Sunt barbat. Merg inainte. Nimic nu ma poate opri.

Si totusi cerul parca nu mai este capabil sa poarte o culoare mai placuta, decat cea a ochilor ei ...

Readers, digest my ass

Din ciclul, am venit in Romania sa aplicam scheme pentru care in state gen America am fost amendati, va prezint:

Readers Digest, probabil multi ati auzit de ei.

Nu stiu daca au vreo legatura cu digestia cititorilor sau ce naiba o insemna numele lor. Pentru mine nu au existat si nu vor fi digerati niciodata. Nu ma intereseaza si nici nu mai dedic alte minute din viata mea acestui subiect. Despre ce este vorba.

Pe scurt, ma inscriu din tampenie la un concurs online organizat de ei, si de atunci primesc prin posta scrisori de somare, pentru plata unui "contract".

Despre ce contracte vorbiti stimata gazeta ?

Cer mai multe informatii, mi se spune ca am comandat ceva de la ei prin internet? Poftim ? Nici nu am cont la voi. Sau mai bine zis, dupa cum va spune si numele vostru american ... say what ?

Daca am comandat, atunci unde este ? Pentru ca eu nu vad nimic de la voi!

Per ansamblu, la prima vedere, nu vreau sa acuz pe nimeni, dar am impresia ca inscrierea la concursul lor ascunde pe undeva niste manevre de transmitere scrisori/pachete prin care in cele din urma te obliga sa le achiti.

Refuz sa cred ca cineva a intrat cu datele mele si a facut vreo comanda pe acolo. Daca ar fi fost asa, respectivul ar fi avut nevoie de actele mele de identitate pentru a ridica coletul de la posta si ar fi semnat si pentru primire.

Desigur, nu ar avea nici o noima ce scriu mai sus, pentru ca la urma urmei nu poti ridica nimic fara sa platesti/semnezi.

Per ansamblu, aveti grija la "concursurile" lor, ignorati si reclamati eventualele plicuri venite prin posta.

Daca tu crezi ca vorbesc tampenii, cauta putina informatie pe internet, si vezi in cate scandaluri cu "norocosi castigatori" plicuri si promisiuni sunt implicati.

Cireasa de pe tort:

In Martie 2001, un Procuror General in numele a 32 de state din SUA, cere semnarea unui intelegeri cu Readers Digest in care acestia din urma sunt obligati ... pe romaneste ... sa o lase mai moale cu astfel de chestiuni.

Pentru mai multe detalii acceseaza acest articol, unul dintre multe altele dedicate acestui subiect.

Sunteti la un apel distanta de A.N.P.C. tineti-o tot asa ...

ps-acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare.