Fara lacrimi

Au fost doua zile grele.

A trebuit sa imi iau ramas bun de la cineva foarte aproapiat. Ca orice veste trista apare brusc, prea tarziu si insotita de un regret ca nu ai avut posibilitatea sa spui mai mult.

Imaginea lui o asociez cu cele mai multe amintiri pe care le am inca din frageda copilarie. Acel om caruia datorita faptului ca mi-a fost mereu aproape inca de cand m-am format ca om, i-am atribuit apelativul de "tata".

A fost un om care a crescut intr-o familie saraca si numeroasa si dintre fratii lui a fost cel mai mare. Existenta lui a fost asemanatoare oricarui taran roman din tara noastra si a romanului in general, strans legata de pamant si muncile lui, de casa si animalele din batatura ei.

A terminat toate cele 6 clase care in perioada razboiului mondial reprezentau cel mai avansat nivel de studii, fiind remarcat datorita talentului de a compune si de rapiditatea cu care efectua exercitii matematice, intr-o perioada in care Romania reprezenta saracie, munca pamantului si religie. La 18 ani a fost inrolat in armata iar serviciul militar la efectuat timp de 3 ani de zile la Salonta (sute de km de casa) in conditii grele si fara permisii. Ma gandesc cum unii dintre noi nu au fost in stare sa suporte un regim militar usor, cu durata de 6 luni la o unitate de multe ori din zona resedintei. Mi-aduc aminte ca imi spunea, la momentul intoarcerii din armata nu a recunoscut satul in care locuia. Incantati de prestatia lui in domeniul militar, superiorii i-au oferit posibilitatea sa ramana cadru militar acolo, dar nu a putut accepta, avea o sotie si un copil care il asteptau acasa, o curte plina de animale si pamant care astepta sa fie lucrat. La intoarcere s-a angajat in cadrul CFR-ului unde a lucrat timp de 35 de ani. Pe toata perioada vacantelor nu ratam o zi acolo, dispretuind de mic copil orasele cu cimentul, praful si zgomotul acestora.

Din prima zi de vacanta ma duceau parintii mei acolo sau venea el si ma lua cu trenul. M-ar fi luat peste tot, am fost si prin tara in vizite la prieteni de-ai lui, intr-una din ele in zona Apuseni, unde am petrecut niste clipe de neuitat cu oamenii acelor locuri. Pleca la serviciu la 4-5 dimineata facand zilnic naveta 50 km pana la Bucuresti si descarcand aproape continuu garnituri intregi de trenuri marfar. Cand ajungea seara acasa se schimba si se ocupa de curte, animale si gradina cu o energie pe care multi oameni o pot considera inexplicabila. Seara ii lasam langa frigider sticle goale de clasicul Brifcor al copilariei pe care el le umplea la Bucuresti si ni le aducea pline impreuna cu tot felul de bunatati care se gaseau cu greu in acele vremuri. Mediul copilariei mele a fost cel clasic comunist si imi aduc aminte ce bucurosi eram cand la sfarsitul saptamanii, ne ducea sa ne cumpere inghetate si tot ce vroiam. Nu cred ca a fost ceva sa ii cer si sa nu imi ofera dar intr-o maniera extraordinara care nu mi-a afectat deloc bunul simt si raspunderea.

Batatorind ulitele satului cu clasicele scaldari la garla, pescuit si fotbal, ma chema mereu sa il ajut seara la unele treburi legate in general de animalele din curte, si cand ma vedea ca stramb din nas pentru ca trebuie sa abandonez pentru putin timp joaca, imi explica importanta pe care oamenii trebuie sa o acorde acestor treburi si cum hrana noastra cea de toate zilele provine de aici, precum si responsabilitatile pe care le avem la o casa de la tara. Asa am descoperit si pasiunea pentru mancare sanatoasa, munca si natura, respectul si grija pentru alti oameni si de ce nu pentru animale. Cea mai buna masa este dupa ce ai muncit la un lucru, l-ai terminat si esti satisfacut. Am realizat legatura puternica dintre oameni si acest mediu natural, despre faptul ca inca din strabuni, acesti indivizi au ocupatii aproape identice si ca uneori trecerea timpului si evolutia refuza sa vada asta.

Ramane probabil secretul lui, cum de a reusit ca in ciuda numeroaselor boacane facute de mine, sa nu ridice nici macar odata palma la mine si cu toate astea sa imi cultive un imens simt al responsabilitatii si al masurii.

In ziua pensionarii am fost cu el, copil fiind in vacanta, sa isi adune lucrurile din vestiar si sa isi i-a ramas bun de la fostii colegi. Eram prea ocupat atunci cu o pusca cu capse pentru a realiza ce se afla in sufletul lui in acel moment. Odata cu trecerea anilor lungile sederi s-au schimbat in scurte vizite, trecand macar odata pe luna pe acolo, pentru a-mi aerisii mintea si corpul, timp in care il observam cum sta cuminte pe un scaun, pufaind pe ganduri dintr-o tigare si scuturand din cand in cand bastonul care de aproximativ un an il folosea pentru a mai pacalii putin artrita de la picior.

Moartea este considerata de catre unii un nou inceput si simt ca este bine acolo undeva si vegheaza asupra noastra. Ma bucur ca destul de curand am avut inspiratia parca simtind, sa il rog sa faca o poza cu mine, impreuna cu persoana care i-a fost aproape o viata intreaga. Imi pare rau poate ca nu am apucat sa ii spun mai multe dar sunt sigur ca stie tot ce as fi putut sa ii zic.

Era un om ca oricare altul dar deosebit de special pentru mine. Era ca mine, eram ca el, pana si in pozele cand era tanar se observa asemanarea, mi-a spus cineva odata ca sunt la configuratie exact cum era el.

Era bunicul meu.

Cati dintre voi mai tineti legatura cu ei ? Printre voi inca mai sunt cei care au posibilitatea sa ii stranga mana cu caldura, sa il imbratiseze si sa ii spuna o vorba buna si simpla:

"Ziua buna bunicule, ce mai faci matale?"

In memoria bunicului meu ...