Au trecut cateva luni de la ultima aventura pe munte, era si timpul.
Am decis atunci sa pornesc singur in traseu. Nu eram sigur ce traseu anume si am luat hotararea sa ma decid in gara. Ador spontaneitatea. Unele dintre cele mai frumoase amintiri le am datorita faptului ca am fost spontan. O avalansa de ganduri de genul "ce ar fi daca" ar trebui inlocuite mai des cu "hai sa". Orice ganduri ai, nu iti face multe planuri, vei sfarsi prin a creea un tablou care la prima abatere se va rasfrange, gandurile sa ramana la fata locurilor si planurile sa ramana inaintea gandurilor.
Zapada si gheata prezinta o diferenta considerabila, ce se pot reduce intr-o simpla fractiune de secunda ce uneori face diferenta intre viata si moarte.
Intradevar, mersul pe munte pe timp de iarna este diferit fata de cel din alte perioade. In ultima perioada am strecurat in cursul saptamanii, in zilele de pauza pentru antrenamentul de sala, alergari pe pista de atletism. Un exercitiu clasic din cele mai vechi timpuri si atat de puternic incat ne-a marcat propria evolutie, un exercitiu neglijat in tara celor indiferenti. Acest produs al naturii, reflectat in organismele noastre, produce adevarate minuni, atat fizice cat si psihice.
Un telefon primit vineri seara a fost de ajuns, aveam la dispozitie cateva secunde sa ma decid, si am confirmat prezenta mea. Rucsacul meu credincios a inghitit repede cateva din lucrurile de baza, o bluza polar, parazapezi, cateva batoane proteice, o sticla de apa, un tricou de schimb, un pantalon sport, etc. Strictul strictului necesar, un rucsac usor ma ajuta sa inaintez mai rapid prin zapada a carei consistenta te stoarce de energie cu fiecare pas facut.
Muntii mei erau tot acolo, strajeri ai unor taramuri antice cand lucrurile aici stateau altfel. Deja simt ca ma relaxez si aerul proaspat de munte imi oxigeneaza sangele. Organismul meu deja stie ce i se pregateste, a mai trecut prin asta si are o memorie excelenta pastrata atent in fiecare celula din corpul meu. Creierul injecteaza curaj, plamanii energie iar muschii mei se pregatesc de asalt precum un sir de scutieri gata sa respinga un car de lupta inamic. Inaintam prin zapada, incepe preludiul. Un izvor lin incearca sa isi faca simtita prin zapada ce i-a inghitit laturile. Bocancii mei trec indiferenti prin apa mica, sunt proiectati sa reziste agentului H2O. Parazapezile isi fac treaba, protejeaza invazia zapezii in pantaloni si bocanci. Planul se inclina usor usor, iar acei dintre noi mai putin antrenati simt asta.
Stau surprinzator de bine cu respiratia si chiar pot face diferenta fata de ultima data cand am fost aici. Poteca se formeaza printr-o zapada batuta si ravasita peste care noi trecem uniform. In jurul nostru zapada ajunge undeva la un metru. Brazi coplesiti de povara alba, ne mangaie usor pe umeri cand trecem pe la baza lor, parca vrand sa ne salute precum un locuitor care nu a mai primit vizitatori demult. Peisajul este absolut superb, foarte mult alb si foarte putin verde. Uneori parca suntem prinsi intr-o cetate de zapada, cararea din fata noastra se pierde la cativa metrii de noi si un praf alb circula prin aer creand o atmosfera parca din povestile copilariei.
Ne bufneste usor rasul cand le spun colegilor de tura ca peisajul seamana foarte mult cu cel din prima parte a Cronicilor din Narnia. Muscam usor usor din distanta traseului, avansam printre busteni cazuti la pamant, crengi, si pietre uriase si reci. Aerul rece ma caleste, corpul meu emana caldura puternic, pauzele sunt mici pentru a nu fi cuprinsi de frig. Apa din sticla dispare treptat, organismul meu o epuizeaza instant la fiecare contact. De obicei prefer apa plata dar de data aceasta am amestecat-o cu niste instanturi care se presupune ca ar contine tot felul de vitamine si energizanti. Nu imi dau seama de vreo diferenta, sincer. Un baton proteic cu ciocolata imi face oarece probleme, din cauza frigului s-a intarit destul de tare si refuza sa intre cuminte in ale mele maruntaie.
Ajungem in cele din urma in portiunea de sus a masivului, unde ne intampina si soarele. Am un sentiment de parca abia acum iesi afara in aer liber, cand vad mai clar cerul si lumina se face mai bine simtita. Doi caini ciobanesti uriasi si blanzi ne intampina in usa cabanei, gardieni credinciosi si totusi bucurosi de oaspeti, spre binele nostru. Sunt fericit si satisfacut, ca de fiecare data cand bifez executia unui traseu. Placut surprins de nivelul foarte scazut de oboseala, antrenamentele si alimentatia atenta de-a lungul timpului, isi spun cuvantul. Ocup acelasi pat ca data trecuta, schimb echipamentul albit de zapada si ma fac lejer.
Cand inlocuiesc bocancii cu o pereche de incaltaminte sport, picioarele mele parca sunt de cateva ori mai usoare. Din bucataria cabanei vine un miros placut de mancare, aleg un amestec de mamaliga, branza proaspata si ou. Dupa discutiile de seara si glumele din jurul mesei, ne mobilizam catre paturi unde intalnesc unul dintre cele mai placute somnuri din ultima perioada. Micul dejun, omleta cu branza si o cana de ceai fara zahar. Imi strang in cateva minute rucsacul si revin in echipamentul de "dezapazire".
Drumul de intoarcere urmeaza o ruta asemanatoare, coboram intr-un ritm usor grabit si treptat redescoperim urmele civilizatiei. La iesirea din padure multumime de oameni se agita pe ceea ce pare a fi o partie improvizata. Gratarele sunt la loc de cinste, se simte galagia si nesimtirea clasica in viata. Parcarile din sat sunt goale majoritatea preferand sa urce cu masinile pe campul respectiv, probabil din lejeritatea de a mai merge 5 minute pe jos.
Cu parere de rau, ne trezim la realitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu