Bocanci, vant si multe pietre

Se intampla saptamana trecuta.

Sunt la biroul meu, simplu, de lemn. Ferestre mari ce invaluiesc cladirea de birouri in care imi fac programul aproape zilnic, imi dezvaluie acelasi Bucuresti canicular si prafuit. Sunt destul de ok ca stare, imaginatia mea sta super bine si am o stare de veselie interna de parca tocmai am luat BAC-ul sau am fost admis la facultatea mult visata. Zilele astea, trec atat de repede si eu nu stiu ce am facut in urma cu doar cateva daca ma intrebi. Uneori viata mea este doar o poteca ce urmeaza aceleasi marcaje. Cand simt nevoia de o schimbare, abordez poteci noi. O mica parta a varsatorului din mine, cere sa curga uneori.

Era timpul pentru ceva nou. S-a ivit posibilitatea sa merg in Muntii Parangului. Nu mai fusesem niciodata asa ca, m-am decis imediat sa particip. De aproximativ o luna, am introdus pe langa antrenamentele de sala si una sau doua sedinte de alergari in aer liber, combinate cu alte exercitii. Vine vara si da, bine imi pare! Asadar cel putin pe sistem cardio, stau mult mai bine decat in urma cu ceva timp. Potrivire perfecta.

Am avut grija ca inainte de plecare sa maresc putin ritmul antrenamentelor pe pista si cu cateva zile inainte de intrarea in traseu, sa scad treptat ritmul. Nu vroiam sa risc vreo patzanie pe la incheieturi chiar acum, sau ceva de genul sa plec usor obosit pe munte. Teoretic, tura se anunta ceva mai dificila in sensul ca distantele parcurse in cele doua zile, erau destul de mari (aproximativ 30 km) si bagajul avea sa fie ceva mai greu. Am fentat asta, carand doar strictul strictului necesar. Putina mancare, doua trei zile in cantitati reduse nu este o tragedie, doi litri de apa, sacul de dormit, etc.

Plecam de Vineri seara, planul meu de a trage macar o ora de somn inaintea drumului lung cu masina, esueaza. Alerg prin casa, fac dus, arunc cateva lucruri in rucsac si o intind catre locul de intalnire. Alimentele sunt formate din batoane proteice si banane pentru mesele intermediare si putin pui la gratar si cascaval. Optasem initial pentru piure de cartofi dar nu am mai avut timpul necesar prelucrari, iar varianta cartofilor fierti nu ma incanta intrucat dupa cateva ore apare pe suprafata lor o pelicula usor mucoasa, de incredere ... nu. Prea tarziu mi-am dat seama ca puteam sa ii coc, asta este.

De ce folosesc batoane proteice si banane pe parcursul turei ? Pentru ca in timpul traseului organismul uman pierde treptat energie, iar mesele copioase in timpul acestuia, cel putin in cazul meu nu sunt recomandate. Din lipsa de energie pot aparea probleme cu digestia, stari de voma, oboseala accentuata, etc. Multi acuza mancarea de la unele cabane pe nedrept, cred ca defapt din cauza oboselii accentuate, li se face rau dupa ce mananca. Stiu, am patit-o pe stomacul meu cand am inceput sa urc pe munte, in urma cu ani de zile. Asadar, mancare usoara pe drum, artileria grea, la capat, drept recompensa. Teoria mea.

Nu reusesc deloc sa atipesc in masina, pe drum, stam la taclale, ascultam putin muzica, este bine, imi place sa circul noaptea cu masina. Poate mai mult decat ziua, oare de ce ?

Lasam masina in Targu Jiu si luam trenul pana la Petrosani. De aici un taxi pana la telescaunul ce ne va duce la intrarea in traseu, cat de lung este drumul, si nici nu am inceput bine. Telescaunul ne lasa intr-un fel de mini statiune, cabane de lemn, antene uriase si muzica. Le lasam treptat in spate inaintand pe o poteca oarecum plana, inghitata de iarba grasa si verde. In departare masivul Parang troneaza neclintit, pe umerii lui danseaza norii. Directia este evidenta. Inaintam usor. Treptat castigam altitudine, avansam printre pietre, poteca serpuind pe unde conditiile iau permis. Urcam umeri dupa umeri, coboram putin doar pentru a reveni in urcare mai mult.

Un zeu invizibil incepe sa sufle vant. Usor usor incepem sa mai punem ceva pe noi, sa ne acoperim capetele si sa ne zgribulim putin cand stam in scurtele popasuri. Traversam varf dupa varf, avansam pe creasta prietenoasa pierduti, fiecare cu ale sale ganduri ce tresar cand un nou peisaj ne loveste retina. Este superb, jos in vale departe lacuri albastre ne zambesc, in timp ce asezarea lor in mijlocul mediului pietros, ma duc cu gandul la suprafata planetei Marte. Traversam portiuni intregi de pietre solide, sfarmate parca de un gigant ce la inceputurile omenirii, dansa prin aceste locuri, dar si portiuni de iarba ce se apleaca fidel in calea vantului, lasandu-l parca sa isi faca de cap.

Timpul trece, cum stie el mai bine. Ne incadram in timpuri, suntem precum niste soldati in aplicatie. Un amestec ciudat de vant rece si soare puternic ne impune o serie de stari diferite prin care trecem de la minut la minut precum un motor care care isi schimba constant cuplul reluand incapatanat ciclul. Montam corturile intr-o zona care ne permite cat de cat, solul ramane insa destul de modificat iar vantul ne ameninta furios adaposturile. Servim masa tolaniti in iarba cu acelasi vant ce ne impinge usor precum un cersetor invizibil ce iti cere o bucata de paine. Este aproape ora intunericului. Ne retragem zgribuliti in corturi, formand parca mici echipe.

Imi scot frontala preventiv, si apoi intram in sacii de dormit, precum niste copii constiinciosi, devreme. Avand o noapte alba in spate si kilometrii intregi de creasta, chiar simt nevoia sa dorm. Este in jur de ora 21:00, adorm instant. Ma trezesc undeva in miezul noptii cand parca cineva tragea de cort. Era desigur vechiul nostru compatriot invizibil ce avea chef de joaca cu ale noastr corturi. Verific bocancii asezati afara la intrare sub copertina, sunt ok, nu ploua deci stau linistit ca nu au luat apa. Adorm din nou si ma trezesc cand parca cineva imi sufla usor in fata, habar nu am cat este ceasul, probabil 4-5 dimineata, se simte un frig teribil dar, adorm din nou. Ne trezim in cele din urma, cred ca era ceasul 7-8 dimineata. Atata somn nu am mai bagat cred ca de cand ma stiu. Nici macar visele nu m-au bantuit. Intuneric total. Aveam acea senzatie cand adormi intr-un loc si parca te trezesti in altul.

Micul dejun in cort, apoi strangem echipamentul si o intindem. Traversam o sa, unde vantul aproape ca vrea sa dea cu mine de pamant. Geaca Goretex de pe mine scoate un sunet de celofan lovit rapid. Urcam si coboram din nou, luam altitudine doar pentru a o ceda din nou si tot asa. Dupa cateva ore, treptat ajungem in portiunea finala, un drum alpin pe care isi fac aparitia rar, cateva masini care mi se par parca puse pe imagine, locul lor nefiind clar acolo. Turistii de oras fac ce stiu mai bine, polueaza si distrug. Statiunea, daca ii pot spune asa, punctul nostru de sosire, se apropie usor de noi pe masura ce pierdem altitudine. Ma gandesc usor dezamagit la intoarcerea cu civilizatia, as mai fi stat cateva zile in salbaticie, fara internet, mobil si alte tampenii, sa simt cum se scurge din mine nesimtirea secolului XXI.

In ultima imagine, Varful Parang (2519 m) si ale noastre siluete, coborand usor precum niste furnici ce respecta gigantul pe care il deranjeaza, mai avem cale lunga de aici.

Depaseste-ti conditia, sa ne auzim cu bine!