Prapastia

Singuri ne nastem, singuri murim, goi, intr-o lume imensa.

A venit toamna, vantul suiera gol prin parcurile pustii, prin sufletele pustii.
Pasesc pe strazile ruginite, scartaitul straniu al singuratatii ma infioara.
Pe replica lui David sta cocotat un varcolac negru, isi intinde aripile scarboase in pregatirea decolarii.
Ciori sinistre, de smoala ca-n iad, croncane enervate de prezenta singurului trecator.
Fragile creaturi oamenii, vulnerabile la orice subtilitate a vietii.

Singuri ne nastem, goi, dar nu ne acceptam singuratatea suntem dispusi cu orice prêt sa umplem sufletul de lumina, sa dam lumina mai departe.

Si totusi despre ce e vorba?

Sa ai curajul sa iubesti, sa-ti lasi inima si sufletul libere, sa dai cat poti de mult sa te arunci intr-o iubire diavoleasca si fii sus, sa-ti smulga inima din pieptul tau virgin sa o coboare in iad s-apoi strivita sa o urce pe-un piedestal in olimp, sa-i dea nectar si ambrozie, s-o duca ca vantul ca gandul in umbre reci in lumi nefaste de vampiri infometati si orci urati. Sfasiata o ia in palme calde si iubitoare, o duce in rai, in gradina cu pauni si colibri, falmingi, apa pura de izvor si iarba verde, verde.

Dar mai poate inima ta sa indure, sa iubeasca raiul dupa ce a cunoscut iadul, sa iubeasca palmele si ochii, sa primeasca sarutari fierbinti?
E septembrie si ploua si e liniste si e vant rece si miros de pamant umed si e din nou liniste.

Am vazut paradisul cu tine si era superb, era culoare, era aer proaspat, era lumina calda, dar am vazut si infernul, era rece, pustiu roca dura, spini, lava fierbinte si sunete grotesti. O sa-mi amintesc paradisul si o sa-ti iubesc memoria si am sa te inchid intrun cufar de aur, n-am sa te mai scot de acolo pentru ca am vazut totul cu tine si-ti multumesc.

Zburam singuri cu aripi frante prin intuneric, aripile se vindeca, visul ramane.