Incursiuni catre raul din noi

Eram la marginile unui oras. Parea precum un grup de giganti din piatra, uniformi, ce priveau neclintiti catre mine. Imi protejam respiratia cu ajutorul shemag-ului meu. Cerul era senin insa frigul fenta soarele puternic. Si totusi in mine era cald.

Un batran cu parul alb imi intinde o pereche de ochelari. Negrii, si intr-o forma cum nu am mai vazut. Metaforica.

Cand am pus ochelarii la ochi, am observat o ceata intunecata ce sufoca orasul. Era multiprezenta, ca o plaga ce sufoca treptat un organism sanatos. Batranul imi spuse ca acei ochelari sunt magici. Prin lentilele lor, vad raul din oameni si din natura, din obiecte si din animale. Inca o privire asupra orasului. Senin fara ochelari, intunecat cu ei. Batranul a disparut de parca nici nu fusese acolo.

Ma urc in autobuz. Cativa indivizi imprastiati. Mi-am pus ochelarii. Umbre negre tronau in jurul lor. Un pensionar era apasat de povara banilor putini, a saraciei ce o trage zilnic dupa el desi nu mai are puterile de alta data. Il vad cum sufera, ii vad si rautatea. Invidia pentru cel de langa el ce a primit saptamana trecuta o paine si o sticla de ulei de la o nepoata. Primul asculta cuminte, desi umbrele din jurul lui se agita nemernic. Al doilea isi joaca rolul celui mai fericit. Il joaca bine. Nepoata respectiva asteapta cu drag sa ii infiga crucea la cap pentru garsoniera ce valoreaza cateva zeci de mii de Euro. Si ea are nevoie atat de mare de bani, caci sotul ei este alcoolist si nu se ajung cu banii. Umbrele din jurul lor se lupta reciproc lovind fara mila, desi oamenii sub privirea ochilor liberi, fara lentile, nu o fac.

Toti avem probleme, dar chiar trebuie sa uitam sa zambim ?

Aparentele nu inseala, ci ucid spirite. Soferul de autobuz este precum un robot. Accelereaza, franeaza, deschide usile si apoi le inchide. Ciclul se repeta atat de mult incat umbra lui il loveste. Loveste in jurul sau si a persoanelor ce ii calca zilnic pragul autobuzului, dar si a lui cand este singur in drumurile de intoarcere la depou. Ii uraste pe toti. Nu-i mai suporta. Nu a mai admirat peisajul de pe geamurile generoase din fata lui, din primii ani de munca. Acum are vreo 20. I-au ajuns. L-au ajuns.

Cobor in statie. Umbra bisericii de pe alee imi da un usor fior. Prin umbra ei, razele soarelui nu poate birui. In curte, cativa oameni aprind lumanari. Umbrele sunt tot acolo, deasupra lor. Iritata, umbra unuia dintre ei loveste persoana alaturata pentru gestul sau de a se baga in fata si a infige o lumanare in locul cel mai bun. In spatele hotei, unde vantul nu o atinge. Se inchina nervos si pleaca. Ceilalti se imping reciproc in drum spre apa sfiintita, crezand ca odata inghita vor atinge portile raiului cu mana. Apa magica se pierde pe drum si nu are efect nici pana la iesirea pe poarta bisericii, unde obiceiurile si ura din oameni ingroasa din nou umbrele.

Este o lume din care am izgonit ingerii

De ce sunt toti atat de rai, nu stiu. Cand am uitat sa zambim, sa fim mai veseli, nu imi amintesc. Soferii injura pe soseaua alaturata. Se ameninta. S-au ingropat in credite pana la gat cu gandul la bolizi performanti, doar ca sa isi distruga nervii in trafic luandu-si unul altuia fata. Nenorocite de umbre negre peste tot in jurul meu. Oamenii merg grabiti pe strazi. Toti au umbre deasupra lor. Armate de umbre ce se sugruma reciproc. Se musca una pe cealata si nu ezita a se lovi pe la spate.

Oamenii isi strang mana insa umbrele negre de deasupra lor isi strang gaturile reciproc.

Este un razboi nemaivazut declansat in orasul meu.
O lupta invizibila.
Atata rau.
Ochelari blestemati.

Pe o bancuta vad un copil. Infofolit si cu un ghiozdan mare ce imi aminteste de cel pe care il purtam eu in scoala primara. Curios, dar nu are umbra neagra ci o aura alba ce respinge lejer umbrele negre. Incearca sa il atinga dar nu pot. Sunt neputincioase. Uite ca totusi, se poate. Apare si un calugar. Imbracat simplu si saracacios in negru. Cere sfios cu rusine in glas, ajutor in bani pentru un lacas de cult si isi noteaza numele intr-un caiet murdar. Din caiet cade o vedere mica cu Iisus si o poza alb negru cu doi batrani. Probabil parintii demult adormiti. Are aceeasi aura alba. In usa bisericii iese un preot solid. Acesta, are o aura alba ce totusi se innegreste odata cu parasirea locasului. Se privesc retinut si isi vad in continuare de drum.

Vad un prieten ce ma saluta. Ma intreba ce-am mai facut, cum imi merge. Nu zice nimic de ochelarii ce ii port, de parca nici nu i-ar observa. Ridic privirea deasupra lui. O umbra nervoasa se pregateste sa loveasca in mine si tresar usor. Dau usor ochelari jos de pe chipul meu parca incercand sa resping lovitura. Culorile peisajului se schimba. Ma uit atent la ochelari si cu putere ii lovesc de asfaltul de la picioarele mele. Se sparg in mii de bucati si se evapora. Arunc o privire pe strada si vad acelasi peisaj intr-o alta lumina. Soarele toamnei. Frigul. Oameni. Aparente. Iluzii. Sentimente false.

Care dintre cele doua lumi este cea reala si care este iluzia ?
De ce este orasul asta atat de nervos ?
De ce nu suntem sinceri ?
Cand vom invata din nou sa zambim mai des ?
Sa respectam pe cel necunoscut de langa noi ?
Nu este mai usor sau placut sa razi decat sa plangi ?
Nu mai sunt capabil sa fac diferenta.
Ma inchid pentru restul zilei in camera mea.
Ce experienta ciudata.

Nu uita ca in viata culegi ce ai semanat.

"In memoria" celor ce mi-au declarat prietenia si au ales sa se evapore precum niste umbre.