Pe malul reflectiilor

Si totusi cerul parca nu mai este capabil sa poarte o culoare mai placuta, decat cea a ochilor ei ...

Inaintez singur prin multime, precum un individ ce a uitat ceva extrem de important in locul de unde acum, toti acesti oameni pleaca grabiti. Ploaia ii respinge, ploaia ma atrage. Ma strecor calm printre ei, sunt concentrat si nu vad decat inainte. Sunt printre singurii care inainteaza. Barbati, femei, copii si animale de companie.

Am ramas singur si vreau sa raman asa. Cobor panta usor inclinata intr-un usor joc de picioare ce ma duce cu gandul la coborarile de pe munte. Aproape ca urmez clasicele zigzag-uri dar cand distractia pare sa inceapa pentru mine, panta sa sfarseste brusc, parca cerandu-si scuze, in drumul de pe marginea lacului. Este frumos si liniste.

Caut un loc un potrivit sa ma asez. Picura incet cu strobi slabi ce par sa vina de sus incercand sa nu deranjeze pe nimeni. Gasesc si un loc potrivit si ma asez usor in dreapta unui pom. O usoara febra musculara imi strabate pulpele, o amintire de la antrenamentul de ieri pentru picioare. Neglijand uneori aceasta grupa, dedic de ceva timp genoflexiuni serioase ... si fiind deficitar aici, am de mancat multe serii de acum incolo.

Soarele se retrage usor, si parca imi imita statul. Eu pe iarba, si el pe varfurile copacilor din micul orizont intins in partea mea stanga. Ma retrag usor langa prietenul meu copacul, astfel incat razele lui sa nu imi mai atace asa mult privirea. La ultima intalnire cu el, in Parang, nasul meu s-a decojit putin, intr-o nuanta rosie, aducand pentru cateva zile catre un clasic nas de pensionar.

Nu stiu daca sunt trist, fericit sau pur si simplu indiferent. Ma simt de parca am pierdut ceva cand m-am lovit de un zid in fuga mea la viteza maxima. Sunt confuz, nu stiu daca parerea de rau poate fi egala cu tristetea, dar daca apele lacului din fata mea, apartin lui, cele din sufletul meu, nu sunt ale mele ... nu sunt in apele mele.

Cu exact o saptamana in urma, pe aici, situatia era cu totul altfel, un extraordinar de bine. Saptamana ce a fost am simtit ca traiesc din nou, mai mult ca niciodata. Viata ne loveste uneori in multe feluri, insa cele mai dure sunt loviturile interioare. Ma voi reface, imi voi scutura armura prafuita si o voi pune la loc pe mine, continuandu-mi drumul pe care sunt destinat sa merg. Ce va fi va fi, indiferent daca s-ar implini ce mi-as dori eu sau nu.

Peisajul ma relaxeaza, ma rezem cu spatele de pom si arunc priviri lente si constante in diferite directii. La cuplurile rare ce pasesc pe alee, la cainele care innoata dupa batul aruncat in apa, la cer si la norii de pe el. In dreapta mea un arc colorat strabate vazduhul, un curcubeu frumos pe care il pozez in minte. O rata trece tantos prin apa scotocind din loc in loc cu ciocul ei hazliu. Ma priveste smechereste si parca imi arata ce poate ea si eu nu. Pestisori mici danseaza prin apa in perechi si din cand in cand sar la cativa centimetrii deasupra apei pentru o fractiune de secunda. Probabil ca la fel cum noi ne jucam in mediul lor, si ei se joaca in mediul nostru. Si noi si ei practicam incursiuni.

Ploaia care ma urmareste de la un timp prinde un usor curaj, insa copacul meu pare ca ma imbratiseaza de sus, caci nici macar un strop de apa nu ajunga la mine. Pun mana pe telefon si vreau sa sun. Nu, mai bine nu ... sau poate ca da. Il bag rapid la loc in buzunar si imi reiau meditatia. Este atat de liniste. Ma asigur ca si curcubeul este acolo, si inca ni se prezinta. Da, pictorul lui a decis sa ne lase sa ne mai bucuram putin de el.

Timpul trece, nici nu stiu cat am stat acolo, poate cateva minute, poate cateva ore. Ma simt bine, ma duce putin cu gandul la popasurile care le fac in traseele montane, acel moment de respiro cand mai dai plamanilor o doza de oxigen si sufletului tau imagini ce ii regenereaza energiile interioare. Sunt departe, nu sunt acolo unde corpul meu sta asezat rezemat de pom. Sunt singur, cred ca sunt singurul care este singur in parcul acela. De trei ori, singur. De un infinit de ori.

Zambesc cu gandul la ce a fost si ma ridic in picioare, ploua. A fost frumos, si atunci aici ... si acum aici. Sunt barbat. Merg inainte. Nimic nu ma poate opri.

Si totusi cerul parca nu mai este capabil sa poarte o culoare mai placuta, decat cea a ochilor ei ...

Readers, digest my ass

Din ciclul, am venit in Romania sa aplicam scheme pentru care in state gen America am fost amendati, va prezint:

Readers Digest, probabil multi ati auzit de ei.

Nu stiu daca au vreo legatura cu digestia cititorilor sau ce naiba o insemna numele lor. Pentru mine nu au existat si nu vor fi digerati niciodata. Nu ma intereseaza si nici nu mai dedic alte minute din viata mea acestui subiect. Despre ce este vorba.

Pe scurt, ma inscriu din tampenie la un concurs online organizat de ei, si de atunci primesc prin posta scrisori de somare, pentru plata unui "contract".

Despre ce contracte vorbiti stimata gazeta ?

Cer mai multe informatii, mi se spune ca am comandat ceva de la ei prin internet? Poftim ? Nici nu am cont la voi. Sau mai bine zis, dupa cum va spune si numele vostru american ... say what ?

Daca am comandat, atunci unde este ? Pentru ca eu nu vad nimic de la voi!

Per ansamblu, la prima vedere, nu vreau sa acuz pe nimeni, dar am impresia ca inscrierea la concursul lor ascunde pe undeva niste manevre de transmitere scrisori/pachete prin care in cele din urma te obliga sa le achiti.

Refuz sa cred ca cineva a intrat cu datele mele si a facut vreo comanda pe acolo. Daca ar fi fost asa, respectivul ar fi avut nevoie de actele mele de identitate pentru a ridica coletul de la posta si ar fi semnat si pentru primire.

Desigur, nu ar avea nici o noima ce scriu mai sus, pentru ca la urma urmei nu poti ridica nimic fara sa platesti/semnezi.

Per ansamblu, aveti grija la "concursurile" lor, ignorati si reclamati eventualele plicuri venite prin posta.

Daca tu crezi ca vorbesc tampenii, cauta putina informatie pe internet, si vezi in cate scandaluri cu "norocosi castigatori" plicuri si promisiuni sunt implicati.

Cireasa de pe tort:

In Martie 2001, un Procuror General in numele a 32 de state din SUA, cere semnarea unui intelegeri cu Readers Digest in care acestia din urma sunt obligati ... pe romaneste ... sa o lase mai moale cu astfel de chestiuni.

Pentru mai multe detalii acceseaza acest articol, unul dintre multe altele dedicate acestui subiect.

Sunteti la un apel distanta de A.N.P.C. tineti-o tot asa ...

ps-acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare.

marea te cheama la ea?

Drumul spre sala la ora de varf e sinucidere curata. Claxoane, caldura, oameni lipiti de asfalt, oameni nervosi, transpirati, inghesuiti intr-un metrou usor trist.
E cald, prea cald! Sa umblu cu tricoul ud a devenit deja parte din normalitate. Asta e ! sunt sportiv, inghit si merg mai departe.

Vreamea asta intotdeauna imi starneste o pofta imensa de mare, doar el, eu si un sezlong, briza care bate si un soare bland care ne arde pielea pe nesimtite. Apa sarata care imi ramane in par si un cer albastru plin de nori dolofani.

Marea ne cheama la ea?

E duminica, ora 4:30, o masina, 4 nebuni, si un drum drept. Sunt tineri, proaspeti si pusi pe glume. (de multe ori la ora asta nici nu sunt in stare sa gandeasca), dar nu le pasa, sa fie entuziasmul, bucuria de a scapa de un oras prafuit si aglomerat sau amintirea vremurilor de liceu. Pe autostrada bate vantul, din cand in cand ne mai depaseste un grabit (spre ce, daca te grabesti si viata trece mai repede) soarele rasare timid, cu cat ne indepartam mai mult de oras cu atat ne simtitm mai liberi.

off Bucuresti, orasul care ne inghite? ne-am nascut in Bucuresti, am crescut aici, cu toate astea caut din ce in ce mai des pretexte sa plec de aici.

In fine am ajuns, platim cumiti taxa de statiune, taxa de parcare, taxa de sezlong, taxa de buda. Hmm bine ca nu au pus taxa si la intratul in apa, si ne intaindem frumos la soare, osteniti de drum.

Inca e racoare, e doar 7:30, se simte miros de apa de mare, se aud pescarusii, sa ne bucuram de liniste pana nu incepe plaja sa se populeze.

Avea cineva o vorba, ce tara frumoasa pacat ca e locuita.

Are rost sa va povestesc despre oamenii de pe plaja si preocuparile lor culinare. La un moment dat am simtit cum ma bantuie fantoma Bucurestiului.

E frumos la mare, pentru o zi doua, mai mult nu te tin nervii si nu in statiuni populate. Avem noi o plaja goala care ne asteapta cu nisip fin si apa fara pietre (shh e secreta).

Dupa experienta de duminica am ajuns la concluzia ca trebuie sa-mi cresc activitatea fizica extragym. Asa ca am decis sa ma scot la plimbare in aer liber prin parcuri.

E ciudat ca sunt atatea persoane care platesc un abonament la sala doar ca sa petreaca cele mai lungi 45 de minute pe o banda/ eliptica/bicicleta, cand existe metoda mai placute, mai ieftine, mai sanatoase de a face miscare.

Herastraul batran si credincios ma astepta ca odinioara, ca un tata care intotdeauna isi asteapta copii, cu coroana verde de frunze, cu miresme de flori colorate, cu aer incarcat de verde, cu alei proaspete, cu lacul impanzit de salcii si mai nou cu capetele europene care iti zambesc benevol sau ironic dintr-un cerc sacru (???)
Ciudat, de multe ori l-am evitat, prea multe amintiri despre persoane care au plecat, prea devreme, prea din scurt, dar totusi sunt aici.
O imagine prafuita imi apare in fata ochilor, o fetita pistruiata se joaca in pietris cu sora ei mai mare sub ochii protectivi ai parintiilor. Vaporasul sta sa plece, adie un cald vant de vara. Dar dispare,o alung.

Am petrecut cele mai bogate 45 de minute, un fel de powerwalk, urcat "dealuri", alergat pe scari, mers ingreunat prin dune de pietris, mi-am simtit corpul, mi-am depasit zona de confort, am avut curajul sa ies din casa, o sapca, un mp3 player, o sticla de apa si o pereche de adidasi comozi. Am vazut soarele, m-am incarcat de o natura darnica, am alergat printre tasnitoare cu stropi reci, am transpirat, si mi-am golit creierul de griji.

Mare sau munte, verde sau galben, bucuresti sau brasov?

Pasind prin ploaie

Programul meu la birou s-a terminat, inchid calculatorul si arunc o privire pe fereastra. Destul de intuneric pentru partea asta a zilei, nori buclucasi se plimba pe deasupra Bucurestiului.

Un pic mai devreme si-au scuturat povara pe strazile din jurul meu, racorind pentru o leaca pamantul fierbinte, precum o gura de apa dupa un drum prafuit. Dar acum, strazile s-au inseninat putin si soarele isi reface simtita prezenta, nu si-a incheiat inca socotelile cu ziua de astazi.

Intru pe usa si asez hainele de birou la locul lor, le aranjez atent de parca maine le-ar purta din nou. Normal, oamenii spun ca ma prind bine, dar nu pot sa zic ca ma simt prea confortabil in ele. Am fost intotdeauna un simplist si daca haina il face pe om, poate ca de multe ori eu am incercat sa fac haina.

Pantaloni "trei sferturi", incaltaminte sport, o geaca subtire de ploaie si credinciosul meu rucsac cu o singura banda, diagonala. Ma concentrez pentru o clipa, incercand in cateva secunde sa arunc din mine tot stresul cotidian, aceasta plaga infectioasa generata de sistemul in care ne purtam vietile. Ploaia parca ma astepta afara, caci nu apuc sa fac cativa pasi si incepe sa cada usor, de parca norii aruncau cu apa in mine, drept tinta.

Pe masura ce ritmul ei creste si viteza mea de deplasare face la fel. Spargatorii de mituri au constatat ca deplasarea cu viteza prin ploaie, te face si mai ud. Asa o fi. De data asta iau autobuzul o statie, caci in momentul cand am intrat in statie, mastodontul de tabla pe roti de cauciuc isi face aparitia. Cobor la prima statie si reiau joaca prin ploaie. Pantalonii dau semne ca vor ceda curand teritoriul uscat cu generozitate. Intru in sala si cativa indivizi, neconstienti de ploaia de afara parca, se uita mirati intrebandu-se probabil de unde am gasit apa de pe mine.

Ma dezbrac, ocup vestiarul si intru in sala. Incepe incalzirea. Astazi voi lovi spatele. Tractiunile mele la piept, cele credincioase isi fac datoria. Las in urma patru serii a cate 10 repetari. Urmeaza helcometrul cu priza apropiata tot la piept, precum niste tractiuni clasice doar ca punand accentul pe spate. Putina cantitate de apa lasata de ploaie se evapora usor si lasa loc sudorii. Maieul meu incepe sa prezinte pete. Rezultatele se vad, sunt pe drumul cel bun. Urmeaza ramat cu gantera si inchei cu ramat cu bara. Ma decid sa atac tricepsul, parca nu mai aveam vlaga in biceps.

Tuna puternic, ma rupt de concentrarea din sala si observ cum ploaia prinde cote torentiale. "Ups! Am incurcat-o!" Dupa aproximativ o ora imi termin exercitiile. Respir usor greu, sunt transpirat din cauza condensului din sala, dar multumit de antrenamentul meu. Si ma gandesc ca m-am trezit destul de obosit astazi, l-am pacalit din nou, pe el, pe mine.

Gluga pe cap, tinuta pe mine, banda ghiozdanului isi face loc printre pectorali. Afara ploua torential. Parasesc sala cu pasi repezi, oameni postati in adaposturi se uita la mine si probabil se gandesc unde ma grabesc de nu mai pot astepta cateva minute sa treaca. Nu stiu unde ma grabesc.

Deja incep sa iau apa, adidasii dau primele semne, urmeaza pantalonii si geaca ce devine parca mai grea si lipita de mine, acum aproape ca sta mulata. Arat precum un calugar cu acele glugi pe cap, pasind rapid prin ploaie. Si ma izbeste un gand. Inca de mic copil mi-a placut ploaia. Sa ma plimb prin ea, sa innot cand afara ploua, sa stau pe fereastra sa o ascult cum canta...

Unde ma grabesc ? De ce ma grabesc ?

Picaturi de ploaie ma mangaia parca usor pe cap. Ma opresc si imi dau seama cat de mult imi place. Sunt singur in mijlocul strazii ploua torential si nu am nici o treaba. Incep sa zambesc usor. Ma uit in fata si peste tot curge apa. Aud parca un cantec frumos in departare. Prind curaj si merg usor adulmecand fiecare pas. Este o senzatie de libertate, sunt singur pe toata planeta. Chestia asta care indeparteaza oamenii si ii pune pe fuga in adaposturi, ma face fericit. Ma bucur ca i-am regasit semnalul.

Parca rasete de copii se aud in fundal, imi revine optimismul, parca simt ca traiesc, parca simt ca sunt o planta ce isi recastiga seva si prinde forma si marime. O aud pe ea cum ma striga si ii vad ochii albastrii sclipind de fericire undeva in spate, si imi continui drumul fericit. Am pentru cine sa fac asta si rasetul ei imi da putere, simt ca daca munti ar iesi in calea mea nu ar putea sa ma opreasca.

In statia de masina ma astepta parca soferul, ma urc in masina si observ cu coada ochiului oamenii care admira ciudat apa ce se scurge de peste tot de pe mine. Nu ma intereseaza, sunt mai linisit si mai fericit decat voi pentru ca eu acum simt ca traiesc. Trece statia, revin in ploaie precum o piesa de teatru ce continua in actul doi.

Nu ma grabesc, din masini lumea ma priveste, probabil neintelegand cum ma pot priva de confort. Parca merg de o vesnicie si totusi ajung langa bloc. Pe langa mine o tanara trece alergand, este uda leoarca si o privesc usor ironic ... "unde te grabesti?"

Pun piciorul in scara, apa se scurge pe cimentul patat. Adidasii mei scot sunete mofturoase la fiecare pas. Ma dezbrac, raman in boxeri care sunt partiali umezi si arunc totul in scara. Zambesc, ce experienta ... unde mi-am pus prosopul ? Suna telefonul.

Buna .... buna ... ce faci ? ....