duminică, 28 iunie 2009

Pe malul reflectiilor




Si totusi cerul parca nu mai este capabil sa poarte o culoare mai placuta, decat cea a ochilor ei ...

Inaintez singur prin multime, precum un individ ce a uitat ceva extrem de important in locul de unde acum, toti acesti oameni pleaca grabiti. Ploaia ii respinge, ploaia ma atrage. Ma strecor calm printre ei, sunt concentrat si nu vad decat inainte. Sunt printre singurii care inainteaza. Barbati, femei, copii si animale de companie.

Am ramas singur si vreau sa raman asa. Cobor panta usor inclinata intr-un usor joc de picioare ce ma duce cu gandul la coborarile de pe munte. Aproape ca urmez clasicele zigzag-uri dar cand distractia pare sa inceapa pentru mine, panta sa sfarseste brusc, parca cerandu-si scuze, in drumul de pe marginea lacului. Este frumos si liniste.

Caut un loc un potrivit sa ma asez. Picura incet cu strobi slabi ce par sa vina de sus incercand sa nu deranjeze pe nimeni. Gasesc si un loc potrivit si ma asez usor in dreapta unui pom. O usoara febra musculara imi strabate pulpele, o amintire de la antrenamentul de ieri pentru picioare. Neglijand uneori aceasta grupa, dedic de ceva timp genoflexiuni serioase ... si fiind deficitar aici, am de mancat multe serii de acum incolo.

Soarele se retrage usor, si parca imi imita statul. Eu pe iarba, si el pe varfurile copacilor din micul orizont intins in partea mea stanga. Ma retrag usor langa prietenul meu copacul, astfel incat razele lui sa nu imi mai atace asa mult privirea. La ultima intalnire cu el, in Parang, nasul meu s-a decojit putin, intr-o nuanta rosie, aducand pentru cateva zile catre un clasic nas de pensionar.

Nu stiu daca sunt trist, fericit sau pur si simplu indiferent. Ma simt de parca am pierdut ceva cand m-am lovit de un zid in fuga mea la viteza maxima. Sunt confuz, nu stiu daca parerea de rau poate fi egala cu tristetea, dar daca apele lacului din fata mea, apartin lui, cele din sufletul meu, nu sunt ale mele ... nu sunt in apele mele.

Cu exact o saptamana in urma, pe aici, situatia era cu totul altfel, un extraordinar de bine. Saptamana ce a fost am simtit ca traiesc din nou, mai mult ca niciodata. Viata ne loveste uneori in multe feluri, insa cele mai dure sunt loviturile interioare. Ma voi reface, imi voi scutura armura prafuita si o voi pune la loc pe mine, continuandu-mi drumul pe care sunt destinat sa merg. Ce va fi va fi, indiferent daca s-ar implini ce mi-as dori eu sau nu.

Peisajul ma relaxeaza, ma rezem cu spatele de pom si arunc priviri lente si constante in diferite directii. La cuplurile rare ce pasesc pe alee, la cainele care innoata dupa batul aruncat in apa, la cer si la norii de pe el. In dreapta mea un arc colorat strabate vazduhul, un curcubeu frumos pe care il pozez in minte. O rata trece tantos prin apa scotocind din loc in loc cu ciocul ei hazliu. Ma priveste smechereste si parca imi arata ce poate ea si eu nu. Pestisori mici danseaza prin apa in perechi si din cand in cand sar la cativa centimetrii deasupra apei pentru o fractiune de secunda. Probabil ca la fel cum noi ne jucam in mediul lor, si ei se joaca in mediul nostru. Si noi si ei practicam incursiuni.

Ploaia care ma urmareste de la un timp prinde un usor curaj, insa copacul meu pare ca ma imbratiseaza de sus, caci nici macar un strop de apa nu ajunga la mine. Pun mana pe telefon si vreau sa sun. Nu, mai bine nu ... sau poate ca da. Il bag rapid la loc in buzunar si imi reiau meditatia. Este atat de liniste. Ma asigur ca si curcubeul este acolo, si inca ni se prezinta. Da, pictorul lui a decis sa ne lase sa ne mai bucuram putin de el.

Timpul trece, nici nu stiu cat am stat acolo, poate cateva minute, poate cateva ore. Ma simt bine, ma duce putin cu gandul la popasurile care le fac in traseele montane, acel moment de respiro cand mai dai plamanilor o doza de oxigen si sufletului tau imagini ce ii regenereaza energiile interioare. Sunt departe, nu sunt acolo unde corpul meu sta asezat rezemat de pom. Sunt singur, cred ca sunt singurul care este singur in parcul acela. De trei ori, singur. De un infinit de ori.

Zambesc cu gandul la ce a fost si ma ridic in picioare, ploua. A fost frumos, si atunci aici ... si acum aici. Sunt barbat. Merg inainte. Nimic nu ma poate opri.

Si totusi cerul parca nu mai este capabil sa poarte o culoare mai placuta, decat cea a ochilor ei ...

6 comentarii:

CassiusDio spunea...

Am plans putin. Stiu cum este sa fii singur, cand te intrebi daca oare aceasta e soarta ce ti-a fost harazita si de ce tie. Dar nu ai alta alternativa, te ridici din nou si continui. Au fost momente cand tristetea mea era cat Sahara iar singuratatea - o Antarctica. Nici acum nu e mai bine, caci - vai mie! - nu sunt ceea ce se cheama a social person. Insa, suferinta ne face mai buni, mai umili si mai recunoscatori pentru fiecare maruntis: un rasarit sangeriu de soare, o picatura parfumata de ploaie pe buze, vapaia luminii din apele lacului...

spartanic spunea...

De la un timp gandesc foarte mult, si imi vine sa scriu pe orice din jurul meu.
Daca gasesc o hartie trebuie sa pun ceva pe ea.
Cred ca ma apuc din nou de scris cantece.
Si am o sete din ce in ce mai mare de culturalizare, cred ca procesul de maturizare isi spune cuvantul. Inca doua luni si mai castig un an.

fyamma spunea...

if it's pain... cele mai frumoasa si mai profunde ganduri le-am scris la suferinta, durerea te face poet...
http://twinwings.blogspot.com/2008/11/un-octombrie-trecut.html

paispe spunea...

Mai nasol este cand esti inconjurat de multe persoane si tot singur te simti.

spartanic spunea...

Daca stau si ma gandesc putin, cand radem sau plangem, ne este frig sau cald, realizam ca suntem singuri. Sunt prieteni care gasesc gluma prea buna sau prea slaba, o fapta de ignorat sau din contra, tragica.
De fiecare data cand pe langa aproapele nostru, simtim ceva diferit, cred ca suntem singuri.
Fizic nu este cazul, dar cand sentimentele nu se manifesta perfect egal (lucru aproape imposibil) probabil ca da, suntem singuri.
Ratusca cea urata avea un grup dar se simtea singura. Cred ca cel mai corect termen pentru "nu suntem singuri" ar fi "ne asemanam".

paispe spunea...

Cred ca mai degraba devenim singuri cand incetam sa comunicam.

In momentul in care simti ceva diferit fata de aproapele tau, implicit (chiar daca initial dezbati poblema) renunti sa mai comunici cu el in acea privinta.
Si de acolo poate ca apare senzatia de singuratate.

Eu de exemplu locuiesc cu 3 prieteni si cu toate astea de multe ori ma simt singura. Radem, glumim, dar am renuntat sa dezbat cu ei anumite subiecte care ma macina :)